Elocutiunea vantului

M-am asezat in fata vantului.Cu voce grava, ca un pretor ce se pregatea sa-si etaleze pregatirea prin elocutiunea atat de specifica lui, imi explica cateva lucruri marunte:
-Ca cerul a devenit un mos hirsuit si ciuruit de molii gazoase, e numai vina voastra!Ca apele nu-si mai incap in calote e apanajul unei mentalitati murdare! (apoi domol..)Stii, eu sunt cel mai mare calator, dintotdeauna am fost.Dar acum nu-mi mai pot permite sa circul fiindca n-am viza si pentru ca nu pot schimba tornadele in euro.E doar vina voastra!
-Nu ne mai acuza, te rog, inceteaza! am tipat eu iesindu-mi din minti.Uitandu-ma in jur, m-am rusinat caci ochii aglomeratiei urbane erau atintiti asupra mea gata sa ma eticheteze drept nebuna.Doar vantul ma alina cu mangaieri pe obrajii inrositi.

Empireu tenebru

Batand, batand puternic a reusit sa scape si sa iasa.Cand a vazut lumina si forfota lumii, si-a dat seama ca era doar un evadat rudimentar ce nu-si avea rostul.
De ce ar fi crezut ca din tenebra-i incapere, daca ar fi scapat, ar fi ajuns intr-un elizeu?Pentru ca se simtea chinuita.
In fiecare clipa, era fortata sa bata tot mai tare, sa se aprinda de dor si sa arda mistuind orice gandire fada, ca apoi sa fie stinsa de lacrimi nemiloase.Si totul devenea o actiune empirica.
Voia sa invete graiul omenesc ce o ranea atat de tare si incerca sa se exprime printr-o pletora de batai zadarnice.Nimeni nu o putea intelege.
A inceput sa se usuce din ce in ce mai tare caci bataile nealimentate o oboseau cumplit.S-a rugat sa ajunga la empireul ei, al inimilor frante, si a murit uscata de lasitate nefasta.

Izvoare de idei

Buzele-mi sunt iar incercanate de cuvinte
Dar cu foarte mare greu imi pot aduce-aminte
Cum ma devorau creioanele-ascutite
Din duzina ce ramasese pe masa, cuminte.

Imagini imi freamata sub frunte
Si cugetul urca parca pe-un munte
Mi-e glasul din argint sonor
Pe umeri imi cresc aripi de cocor.

Izvoare de idei izvorasc din piatra seaca
Dar nu le sorb fiindca tot iute pleaca.
Si-n suflet ca intr-un ulcior
Port roua veche prinsa-n zbor.

In albumul de castane

Amintiri trec ca o defilare de poze disparate
Din care nu ies in evidenta decat vise desarte
Dar privind atent la intregul album ciudat
Mi-am gasit sufletul intr-o castana-ncuiat.
De cand l-am scos din locul unde haladuia
A inceput sa-mi spuna ca nu stia daca traia
Si m-a rugat cu glas domol, ca un retor bun,
Sa-l fac sa nu mai creada-n vise de nebun
Sa-l las sa tipe si sa vada, sa joace si sa cada
Caci in castana lui nu a simtit decat angoasa fada.

Era pentru prima data cand reusisem
Sa vorbesc cu el.Il auzisem.
Se plangea mereu de anathema sa
Si dintre toti, pe mine m-acuza de ea.
Mi-a spus ca-mi lasa apanaj sa vad cum e
Castana gri, luata direct din mare.
Dar fiindca se credea mai generos ca mine
Mi-a lasat si glasul ei, sa pot ramane vie.
Era-ncurcat si nu intelegeam de ce
Ma pedepsea si se purta atat de rece.

Cand prea multe, cand niciuna

O sa povestesc acum ceva ce la prima vedere poate parea amuzant.In realitate e de-a dreptul neplacut.Este vorba despre toaletele publice care se muta de colo colo prin Bucuresti si pe care niciodata nu le prea gasesti.
Se intampla oricui sa aibe o nevoie speciala, mai ales daca sufera de o `I.T.U` la fel ca mine (infectie tartro-urinara) si sa nu gaseasca nici macar o toaleta.
Se mai poate intalni si o alta situatie in care, plimbandu-te linistit prin parcul de la Unirii si admirand fantanile arteziene care inca mai tzaraie apa pe ici pe colo sa fii nevoit sa iti pui mana la nas pentru ca te loveste frontal un miros de wc ``proaspat spalat``.
Poate parea un paradox insa mirosul lichidului de spalat toaletele este mai puternic si mai toxic decat cel care ar trebui sa fie in mod real.
Am inceput de la ideea ca astazi am avut nevoie de o toaleta de acest fel si nu am gasit.Acum cateva zile, orasul era plin de astfel de incaperi cu gauri negre, urat mirositoare care te fac sa zambesti doar dupa ce ai iesit din ele.
Ce este neplacut la ambele situatii e ca niciodata nu stii unde sunt amplasate.Cand ai nevoie de ele nu sunt iar cand vrei sa nu fie le gasesti la tot pasul.
Astazi am cautat zapacita in toata zona pe unde imi pierd veacul de obicei o toaleta publica unde sa imi fac nevoile de-a pururea firesti si am fost foarte dezamagita si nervoasa ca nu am gasit niciuna stiind ca, cu 2-3 zile in urma zeci de astfel de wc-uri zaceai mirosind in sir indian.

Incendiu in mare

Aerul era din ce in ce mai putin, iar intunericul ma acopera cu o spaima ce imi patrunde cu usurinta in suflet.Apa era rece, ingrozitor de rece si obositoare,

Puterea e din ce in ce mai putina, ca si speranta ca as mai putea scapa cumva.

Imi doream acum sa nu ma mai opun chinului, ci sa ma las prada mortii, insa un crampei de speranta adanc infipt in suflet, s-a implinit, iar piciorul meu a atins pamant, nisipul salvator.

Am iesit impleticindu-ma cu totul din apa in care ma zbatusem un infinit si jumatate, iar sufletul meu a primit din nou putere, dorinta de viata, trupul a primit aerul atat de vital...

Mintea imi cauta acum o explicatie a ceea ce mi se intamplase, imi arata tot felul de imagini, c o defilare de poze disparate.Rememoram disperare, tipete, foc, fum, pierire...Iahtul pe care ne aflam doar eu si el, luase foc.

Eram nelinistita, suspinam in duet cu marea, priveam stelele printre lacrimi fierbinti, tremuram, nu stiam unde ma aflu si ce e de facut.

Imi plangeam salvatorul, singurul meu iubit care mi-a daruit viata lui in schimbul a...nimic.Mi-a dovedit ca iubirea lui era la fel de pura ca a mea.Il pierdusem...

Ma uitam in van si ii vedeam chipul, as fi vrut sa ma duc cu el alaturi de ingeri si stele, sa dansam impreuna pe cantecul marii, priviti de luna, dar el nu mai era.Jumatate din mine nu mai exista.

Bucati albe din iahtul nostru ma urmarisera si se izbeau acum zgomotos de coastele insulei pe care ma aflam numai eu.Singurul lucru ramas de la el era unica vesta de salvare de pe iaht, care acum ma ferea de frig.

Nu ma mai interesa nimic, nu imi veneau in minte decat ochii, zambetul si mangaierea lui.Dar toate acestea imi lipseau acum.

Niste raze plapande de soare, abia aparute, imi mangaiau privirea socata de lacrimi, trezindu-ma la realitatea care m-asurprins....placut!VISASEM!!!

Toata noaptea am crezut ca am naufragiat, mi-am visat disperarea ca pe o amica.

Acum, cand visul s-a terminat, sunt mult mai fericita si totusi nu inteleg cum am putut trai in vis, pentru ceva timp fara el, stiind ca in realitate nu as putea trai nici macar o clipa.

Alaturi de mine fiind, tinandu-ma strans in brate, purta pe buze numele meu.Amandoi suntem un singur suflet care va trai mereu si nu poate visa macar sa moara.

Intrebari

Ma aflu in autobuzul cu care ma duc in fiecare zi la liceu.E aglomerat si nu inteleg de ce ne inghesuim toti sa intram cand stim cu totii ca inauntru nu se da paine calda pe gratis.

Priveam pe fereastra fara sa vad nimic.Ma framantau noi intrebari la care nu le gasesc raspuns.De exemplu, unde este raiul norilor si al stelelor?Ca si oamenii, si acestea pier, dar unde se duc dupa aceasta?

De cat timp car in spinare aceeasi greutate de aer ce ma inconjoara?

Cati ani aveam inainte sa ma nasc?

De ce Pamantul nu se invarte si in sens opus?Nu o fi ametit?

Unde a fost prima data zi si unde a fost noapte?

De ce culorile nu imbatranesc cu trecerea timpului?

De ce credem ca timpul exista cand suntem cu totii constienti ca am putea trai si fara niciun ceas pe langa noi?

De ce plantele nu vorbesc desi unele dintre ele au guri cu care mananca insecte si sentimente atunci cand duc dorul ploii?

De ce m-am nascut de ziua mea? de ce? de ce? de ce?

Aproape

Aproape de lumina alba a lunii, inca mai crezi ca simti ceva.Departe de chipul luminat de razele lunii, se ascunde o minte de copil.O minte ce iubeste.Iubeste ceva ce ar vrea sa-i fie aproape.Iubeste luna, sursa de lumina in noapte.Si totusi, doar crezi ca simti asta.Tu vezi la luna fata persoanei care are inima ta.De aceea o iubesti.Pentru ca te face sa iti simti inima furata mai aproape.

Fara focul inimii ei

Cercuri imense de foc l-au inconjurat ca un zid.Flacarile il ardeau adanc in inima si isi dorea evadarea...
Era un tip dragut, ce traia de ceva timp asa, numai ca se cam plictisise de prizonierat.Nu stia sa traiasca altfel si ar fi vrut sa invete.Numai ca nu stia nici ce e de facut pentru a experimenta altceva.Zilele treceau si se simtea legat de maini si de picioare... cu legaturi care ard... Asa ca a inceput sa isi verse mania, cu toata forta din el, pentru a se razbuna pe acele cercuri de foc ce nu-i dadeau dreptul la libertate.Se simtea mereu incordat, si isi folosea mereu mintea pana aproape de epuizare pentru a gasi o solutie...
Solutia a fost mai simpla decat se astepta.Flacarile nu i-au opus rezistenta.Reusise.Era liber asa ca a inceput sa faca tot ceea ce nu facuse pana atunci.Un timp i-a fost bine.A plutit nestingherit prin aer, apa, pamant, mai putin prin foc.Apoi, deodata, a inceput sa se simta singur.Ii era frig.
Ciudat dar pretul pe care il platise pentru asta, parca nu-si gasea justificare.Intelese acum ca, desi flacarile ii rapisera cheful de a face mai multe lucruri deocata, ele ii incalzeau sufletul.
Deveni in scurt timp, un om de gheata.Nu-i mai era nimeni alaturi, nimeni nu mai avea puterea de a ajunge pana la sufletul lui pentru a-l incalzi.De fapt, nimeni nici nu mai incerca.De ce sa folosesti de doua ori o lumanare pe tort cand oricine isi doreste una noua?...
Fara sa isi dea seama, de-a lungul timpului, devenise dependent de acele cercuri de foc.Pana cand, plictiseala, curiozitatea si vina se transformasera in ura si orgoliu prostesc.Ele impiedica focul sa se mai reaprinda vreodata...
Ramas captiv intr-un cub de gheata, isi dorea acum cercuri gingase de foc care sa-l mangaie.
Prea tarziu.Se spune ca nu stii ce ai pana nu ai pierdut acel ceva.Dar focul se reaprinde.Oare?Simtea ca in sufletul lui mai e loc de inca o flacara.
Cu toate acestea, stia ca va ramane singur pentru totdeauna.Cercurile odata stinse, isi cauta alt prizonier.Au prea multa caldura de oferit si nu se intorc niciodata la cel care pentru o clipa le-a facut sa se stinga.