Incendiu in mare

Aerul era din ce in ce mai putin, iar intunericul ma acopera cu o spaima ce imi patrunde cu usurinta in suflet.Apa era rece, ingrozitor de rece si obositoare,

Puterea e din ce in ce mai putina, ca si speranta ca as mai putea scapa cumva.

Imi doream acum sa nu ma mai opun chinului, ci sa ma las prada mortii, insa un crampei de speranta adanc infipt in suflet, s-a implinit, iar piciorul meu a atins pamant, nisipul salvator.

Am iesit impleticindu-ma cu totul din apa in care ma zbatusem un infinit si jumatate, iar sufletul meu a primit din nou putere, dorinta de viata, trupul a primit aerul atat de vital...

Mintea imi cauta acum o explicatie a ceea ce mi se intamplase, imi arata tot felul de imagini, c o defilare de poze disparate.Rememoram disperare, tipete, foc, fum, pierire...Iahtul pe care ne aflam doar eu si el, luase foc.

Eram nelinistita, suspinam in duet cu marea, priveam stelele printre lacrimi fierbinti, tremuram, nu stiam unde ma aflu si ce e de facut.

Imi plangeam salvatorul, singurul meu iubit care mi-a daruit viata lui in schimbul a...nimic.Mi-a dovedit ca iubirea lui era la fel de pura ca a mea.Il pierdusem...

Ma uitam in van si ii vedeam chipul, as fi vrut sa ma duc cu el alaturi de ingeri si stele, sa dansam impreuna pe cantecul marii, priviti de luna, dar el nu mai era.Jumatate din mine nu mai exista.

Bucati albe din iahtul nostru ma urmarisera si se izbeau acum zgomotos de coastele insulei pe care ma aflam numai eu.Singurul lucru ramas de la el era unica vesta de salvare de pe iaht, care acum ma ferea de frig.

Nu ma mai interesa nimic, nu imi veneau in minte decat ochii, zambetul si mangaierea lui.Dar toate acestea imi lipseau acum.

Niste raze plapande de soare, abia aparute, imi mangaiau privirea socata de lacrimi, trezindu-ma la realitatea care m-asurprins....placut!VISASEM!!!

Toata noaptea am crezut ca am naufragiat, mi-am visat disperarea ca pe o amica.

Acum, cand visul s-a terminat, sunt mult mai fericita si totusi nu inteleg cum am putut trai in vis, pentru ceva timp fara el, stiind ca in realitate nu as putea trai nici macar o clipa.

Alaturi de mine fiind, tinandu-ma strans in brate, purta pe buze numele meu.Amandoi suntem un singur suflet care va trai mereu si nu poate visa macar sa moara.

Intrebari

Ma aflu in autobuzul cu care ma duc in fiecare zi la liceu.E aglomerat si nu inteleg de ce ne inghesuim toti sa intram cand stim cu totii ca inauntru nu se da paine calda pe gratis.

Priveam pe fereastra fara sa vad nimic.Ma framantau noi intrebari la care nu le gasesc raspuns.De exemplu, unde este raiul norilor si al stelelor?Ca si oamenii, si acestea pier, dar unde se duc dupa aceasta?

De cat timp car in spinare aceeasi greutate de aer ce ma inconjoara?

Cati ani aveam inainte sa ma nasc?

De ce Pamantul nu se invarte si in sens opus?Nu o fi ametit?

Unde a fost prima data zi si unde a fost noapte?

De ce culorile nu imbatranesc cu trecerea timpului?

De ce credem ca timpul exista cand suntem cu totii constienti ca am putea trai si fara niciun ceas pe langa noi?

De ce plantele nu vorbesc desi unele dintre ele au guri cu care mananca insecte si sentimente atunci cand duc dorul ploii?

De ce m-am nascut de ziua mea? de ce? de ce? de ce?

Aproape

Aproape de lumina alba a lunii, inca mai crezi ca simti ceva.Departe de chipul luminat de razele lunii, se ascunde o minte de copil.O minte ce iubeste.Iubeste ceva ce ar vrea sa-i fie aproape.Iubeste luna, sursa de lumina in noapte.Si totusi, doar crezi ca simti asta.Tu vezi la luna fata persoanei care are inima ta.De aceea o iubesti.Pentru ca te face sa iti simti inima furata mai aproape.

Fara focul inimii ei

Cercuri imense de foc l-au inconjurat ca un zid.Flacarile il ardeau adanc in inima si isi dorea evadarea...
Era un tip dragut, ce traia de ceva timp asa, numai ca se cam plictisise de prizonierat.Nu stia sa traiasca altfel si ar fi vrut sa invete.Numai ca nu stia nici ce e de facut pentru a experimenta altceva.Zilele treceau si se simtea legat de maini si de picioare... cu legaturi care ard... Asa ca a inceput sa isi verse mania, cu toata forta din el, pentru a se razbuna pe acele cercuri de foc ce nu-i dadeau dreptul la libertate.Se simtea mereu incordat, si isi folosea mereu mintea pana aproape de epuizare pentru a gasi o solutie...
Solutia a fost mai simpla decat se astepta.Flacarile nu i-au opus rezistenta.Reusise.Era liber asa ca a inceput sa faca tot ceea ce nu facuse pana atunci.Un timp i-a fost bine.A plutit nestingherit prin aer, apa, pamant, mai putin prin foc.Apoi, deodata, a inceput sa se simta singur.Ii era frig.
Ciudat dar pretul pe care il platise pentru asta, parca nu-si gasea justificare.Intelese acum ca, desi flacarile ii rapisera cheful de a face mai multe lucruri deocata, ele ii incalzeau sufletul.
Deveni in scurt timp, un om de gheata.Nu-i mai era nimeni alaturi, nimeni nu mai avea puterea de a ajunge pana la sufletul lui pentru a-l incalzi.De fapt, nimeni nici nu mai incerca.De ce sa folosesti de doua ori o lumanare pe tort cand oricine isi doreste una noua?...
Fara sa isi dea seama, de-a lungul timpului, devenise dependent de acele cercuri de foc.Pana cand, plictiseala, curiozitatea si vina se transformasera in ura si orgoliu prostesc.Ele impiedica focul sa se mai reaprinda vreodata...
Ramas captiv intr-un cub de gheata, isi dorea acum cercuri gingase de foc care sa-l mangaie.
Prea tarziu.Se spune ca nu stii ce ai pana nu ai pierdut acel ceva.Dar focul se reaprinde.Oare?Simtea ca in sufletul lui mai e loc de inca o flacara.
Cu toate acestea, stia ca va ramane singur pentru totdeauna.Cercurile odata stinse, isi cauta alt prizonier.Au prea multa caldura de oferit si nu se intorc niciodata la cel care pentru o clipa le-a facut sa se stinga.