Degradare

Doar anii facili ai unui progres amanat imi stiu putrezirea extatica prin care trec.Nici ruinele nu pot decadea mai rau de atat.Pana si mersul pe strada devine febra in matele putrezite de cola si rabdare si nervi.Mi-e rece pana si saliva, nu mai zic de suflet.Apropos, ce e ala?
Imi suflu nasul si gasesc funingine in batista, ce poate fi mai pretios decat asta?M-am adaptat junghiilor, ecologiei ruginite, cainilor si mizeriei umane, asta e mai presus decat orice cadou ce mi l-ar putea da o entitate divina, sau cerul, sau pamantul.
Ca inca rezist ca un zid la toate astea, e o nimica toata, parca tot raul ma impinge spre mai sus, ma face sa devin mai puternica cu fiecare zdrobire in parte.Cred ca daca s-ar crapa creierul in doua, sau memoria ar capata beduri, s-ar termina cu mine.Asta nu ar fi prea grav, dar ce se fac altii fara mine?

Revelatie

Prin usa crapata vad soarele cum imi mangaie umbra.
De jos in sus vad gambe, piept, sprancene groase;
Am ratat nasul si ochii si gura...
De le-as vedea, as ingheta pana in oase.

Nisip cernut de degete cu unghii mici
Imi cadea-n idei si ma punea pe ganduri
Mi-e dor, oare, de-apusul unei vacante mici
Sau de tremurul nostru din trupuri?

E neobisnuit ce mi se-ntampla
Un sunet groznic il aud in interior
Ceva-mi loveste tare-n tampla
Si-n vene simt rece-un fior.

Ma sperii si-ncerc sa intru-n meditatie
Caut raspuns, dar mintea mi-e tot plina
Nisipul, si ochii si gura sunt revelatie;
Ne stimgem toti sub clar de luna.

Betie

Parfum de bautura imi intoarce sensul
Prin mate goale si rinichi, imi imita mersul...
Se clatina, se plange, rade, ameteste,
Habar nu are daca pe mine ma iubeste.

Storc si paharul, storc si scrumiera;
Ma-mbat de dor si fum si-alcool...
Pana maine-mi moare fierea
Si puterea si visul..., imbietor.

Vinovati

Simt vina in piept.Dar ce vina, daca eu nu sunt vinovata de nimic?Vina ca ii iubesc, ca-i las sa ma supere, ...ca ma supar?
De ce de fiecare data cand ei gresesc fata de mine trebuie sa ma simt eu vinovata?De ce doare atat de rau cand ma apasa vina?
Cred ca asa simt ca iubesc.Atunci cand, pentru mine, iubirea inseamna sacrificiu, iau asupra mea toata vina lor; sa le fie lor bine, sa nu planga ei, sa-i pot ierta stiind exact cat ar trebui sa sufere si sa simt pe pielea mea cat de tare doare daca si-ar insusi vina.
Ma sperie aceste ganduri.Ma sperie ideea ca daca ei nu mai gresesc nu o sa-i mai pot iubi.Daca nu stiu ierta, cum pot iubi?Si-atunci ce e iubirea?Ce iubesc eu de fapt?Stiu oare sa iubesc?Daca n-as sti sa iubesc, ce am simtit eu pentru ei pana acum, cum i-am iertat pana azi?Ce stramos mi-a lasat aceste framantari si aceasta anathema?Am eu vreo vina ca-mi trec prin minte aceste ganduri acum sau doar din obisnuinta arunc cu vina?
Sunt unele lucruri care nu mi-au gresit niciodata cu nimic si totusi le iubesc.Iubesc florile, natura, orasul, chiar si pantofii sau sticlutele de parfum pe care le colectionez.Ce fel de dragoste e asta daca n-am ce ierta la ele?Ah!Ce dor aceste framantari!
Daca as intreba un bancher de ce iubesc, probabil mi-ar raspunde ca primesc ceva la schimb si orice ar fi acel ceva, imi place.Un preot mi-ar spune sa iubesc neconditionat tot ce e in lume.Dar orice inseamna si durere, si ura, si chinuiri, si droguri si multe altele ce nu iubesc.Nu ma invata decat sa ofer dragoste si sa o simt, dar ce e ea in absenta urii, fricii sau vinei?
Ma apasa mai tare sentimentul de vina.Acum chiar o simt adanc in mine ca nu stiu raspunsul acestor idei.
Cum iubesc daca nu iert vinovatii?

Pitic

Imi fulgera-n priviri nelamuriri de roua,
Si-n pasii mei cei mici se vede-o lume noua.
Nu aud prea bine, durerea m-a surzit;
In lumea asta mare ma simt foarte mic.

Ploua cu roua pe pervaz cand te-am zarit.
Erai alb,.. tremurai cumplit.
In zambet aveai raze de soare....
Da!, ele m-au orbit...
In lumea ta prea mare ma simt foarte mic.

De te-am visat atunci nu-mi amintesc....
Erai tu, m-ai luat in brate si-am simtit ca amortesc.
M-ai adormit, lovit sau otravit?
In lumea ta prea mare ma simt foarte mic.