Amintiri trec ca o defilare de poze disparate
Din care nu ies in evidenta decat vise desarte
Dar privind atent la intregul album ciudat
Mi-am gasit sufletul intr-o castana-ncuiat.
De cand l-am scos din locul unde haladuia
A inceput sa-mi spuna ca nu stia daca traia
Si m-a rugat cu glas domol, ca un retor bun,
Sa-l fac sa nu mai creada-n vise de nebun
Sa-l las sa tipe si sa vada, sa joace si sa cada
Caci in castana lui nu a simtit decat angoasa fada.
Era pentru prima data cand reusisem
Sa vorbesc cu el.Il auzisem.
Se plangea mereu de anathema sa
Si dintre toti, pe mine m-acuza de ea.
Mi-a spus ca-mi lasa apanaj sa vad cum e
Castana gri, luata direct din mare.
Dar fiindca se credea mai generos ca mine
Mi-a lasat si glasul ei, sa pot ramane vie.
Era-ncurcat si nu intelegeam de ce
Ma pedepsea si se purta atat de rece.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu